Conform cuvintelor din IMDB, Paranormal Activity a fost făcut cu un buget student de 11.000 USD și a încasat peste 20 mil USD. Realizat pe calapodul “amatoresc” al filmării (vezi “Cloverfield”), e un film care a făcut-o pe Roxana să mă vadă bărbat cu brațe protectoare, deci nu leneș și indolent. Iar Roxana e bărbată de obicei. În loc de muzică pe fundal, e liniște deplină, în loc de machiaj e un chip casnic iar temerile celor 2 protagoniști pot fi ale oricui. Deosebirea dintre ceea ce se întâmplă lor și nouă este că ca noi avem bafta să auzim din când în când câte o furculiță găsindu-și locul în maldărul de vase din chiuvetă la 2 noaptea și atât. Este unul dintre puținele filme în care urechile sunt încordate și nu ochii. E drept că vă trebuie puțină răbdare dar scenaristul (Oren Peli) se pare că este un măiastru tensiolog.
După atâtea filme văzute la viața mea, chiar am avut impresia că ăsta este un montaj al unor înregistrări reale. Îmi pare rău că ați citit fraza anterioară.
Bau-bau-ul individual este moartea, cel universal și trans-istoric este Apocalipsa. 2012 este un alt scenariu apocaliptic bazat pe o speculație din traducerile mayașe. Din câte știu eu, pe marginea calendarului lor impecabil desenat până în 2012, mayașii nu vorbesc explicit despre o apocalipsă, ci despre o schimbare radicală a istoriei umanității. Atât. Nici macar nu ne-au facut cu ochiul. Că schimbarea asta radicală le-ar implica și pe cele planetare, e altceva. Dar să zicem. M-am întors acum câteva ore de la cinema. Ecran mare, sala plină, floricele, cola, plus câteva chestii lipicioase pe jos. Din perspectiva efectelor speciale filmul e mișto. Al narațiunii, nu mai conteaza. Ar fi și păcat ca după ce s-au chinuit băieții ăia de la calculatoare să randeze mii de ore, să auzi prin bamboo spunandu-se: “Bă, tată, ce fir epic. M-a terminat. Uite, mi-am făcut și abonament la bibliotecă.”
Din punct de vedere științific, filmul deraiază și o bălărie atrage după sine o alta.
Așadar, narațiunea: în 2009, un indian mic scăpat de la bollywood descoperă că neutrinii – particule presupuse teoretic în anii ‘30 când s-a calculat energia degajată de dezintegrarea unui atom, dovedite ulterior științific* ca fiind de 3, alții spun 4 tipuri – năvălesc spre pământ în număr mult mai mare decât în mod obișnuit, datorită unei explozii solare ieșite din comun. În fine, neutrinii ăștia, socotiți în mod normal elemente fantomatice, încep să coacă nucleul pământului, determinând continentele să se plimbe pe glob ca ochiurile de ulei prin ciorbă. Erupțiile vulcanice se înmulțesc mai mult decât episoadele din Dallas, ergo deplasări tectonice masive, ergo tzunami dumnezeiști, ergo prăpăd global**. Dar există și o salvare pentru căteva suflete doldora de bănet, salvare care vine din Chinezia.
Concluzia mea: n-aș plăti să văd doar efecte, oricat de speciale. D-aia nici n-am dat bani pe film.

____________________
* Da, sunt unul dintre cei care și-au blocat televizorul pe Science.
**D-aia zic: morțile individuale sunt mult mai tragice decat o Apocalipsă. Pe mine patul morții mă întristează și mă face invidios fiindcă ceilalți beau, fumează, se fut, fac bani, creează, iar io plua. Dacă murim toți-odată, stau mai bine cu optimismul: singur, oricum n-aș mai avea cu cine fuma, bea, fute, face bani sau pentru ce aș crea, ‘rect? Corect.

a-perfect-getawayE un thriller mai mult, cu Milla Jovovich, bunăciunea din Resident Evil-uri. Mi-a plăcut că e totuşi un thriller-horror văzut din cu totul un alt punct de vedere. A ieşit puţin din tiparele hollywoodiene cu şpârla asta. Şi sfârşitul e drăguţel. Vă va surprinde cu siguranţă. Şi acu să vă spui plot-ul. Un cuplu de nou-nouţi căsătoriţi pleacă în luna de miere în Hawaii şi acolo află că pe insulă mai bântuie dezlegat un alt cuplu care are ca hobby hăcuirea şi belirea degetelor celor pe care îi întâlnesc în cale. Acu, nah.. vedeţi-l şi voi şi spuneţi-mi dacă am dreptate. Mie mi-a plăcut.

pandorum_movie_poster2

Aseară am văzut Pandorum. Mi s-a părut un saifi decent, cu ceve thrilluri şi ceva horroruri.

După ce au consumat Terra cât au putut de resurse alimentare şi apă, câteva mii de personi au luat nava Elysium să populeze altă planetă. Tanis. Între timp… după ceva sute de ani, cât durează călătoria, Terra a dispărut, rămânând soarta omenirii în mâinile marceilor de pe navă. Dar ce să vezi şi să nu crezi? Umanii nu erau singuri pe navă. Mai erau şi nişte arătări umanoide canibale care îi vânau ca pe iepuraşi. Să vezi nene eviscerări şi sângerete. Merită văzut… zic eu, nah. Mai ales că e şi cu sfârşit neaşteptat. Ce-mi plac mie astea care crezi că sunt într-un fel şi apoi se dovedesc că stai aşa că nu-i aşa :)

Pandorum e fara doar si poate un film fain pentru iubitorii de sf. Sau nu doar ei. Povestea incepe in anul doua mii o suta si ceva cand pamantul este suprapopulat cu 24 de miliarde de suflete devenite cainesti in lupta pentru supravietuire. Se decide astfel construirea unei supernave care sa duca pe o planeta locuibila cateva mii de oameni si de-aici ectzetera. S-a gasit planeta cu ocheanu’, si-au umplut toti portofelele de poze cu cei dragi, cateii clatinau din cap in spatele ferestrelor navei si p-aci ti-e drumu’. Se trezeste unu’ din hipersomn – era nevoie, caci calatoria dura peste 100 de ani -, se trezeste al doilea si incepe teroarea. “Da’ noi cine suntem ca nu mai tinem minte nimic, unde ne ducem si de ce?” Se pipaie, se cerceteaza, intuneric pe holuri, fugareli si tot ce trebuie. Io zic asa mai repede dar sa stiti ca suspansul e perfect. Cine-a facut filmul asta stie sa povesteasca, nu ca mine.
Daca va zic acum si ce inseamna pandorum, va stric placerea.
Filmul se termina cu o metafora a nasterii din supa primordiala.
(nota 7,2 pe imdb – pana acum)

Este un film dă te-apucă groazili.  Nu pot să spun că a fost mai sângeros şi mai măţos ca altele de jen, dar povestea a fost alta decât de obicei. Sfârşitul este savuros.. adică mai mult iegsplicaţia, că sfârşitu’ e căcăcios, ca la toate hororurili. În dânsu’ ieste vorba despre o puştoaică de 10 ani care începe să kilărească pe cine se nimereşte în cuţit. Ea aşa era frumuşică, manierată, talentată atât la desen cât şi la pian, mai că zici că era om mare.. numai că nu era. Vedeţi-l cu floricele calde. Nota mea? 7

Primele minute ale filmului sunt arta curata. Nu va inchipuiti ca pelicula are de-a face cu fiul satanei pieptanandu-si arogant si infricosator coarnele. Nici pe departe. Dupa ce il vedeti, probabil o sa va dati seama de ce s-a numit antichrist. Este un film pentru cei pasionati de emotie, psihologie, simboluri. Fiindca veni vorba de simboluri: nu faceti greseala sa il vedeti altfel decat ca pe o mare metafora. Fiindca iata ce se intampla: in timp ce parintii si-o trageau, copilul de cativa anisori se urca pe masa, de pe masa pe pervazul ferestrei si, fascinat de frumusetea fulgilor de zapada, aluneca in gol (aproape voluntar as zice). Va dati seama ca fara vinovatia si suferinta viscerala a parintilor, n-ar mai fi existat nici un film. Lacrimile, infometarea si genunchii la gura n-au fost niciodata suficienti pentru a exprima o imensa durere. O mare parte din film mi s-a parut de neinteles dar numai consecventa Roxanei de a-l vedea pana la sfarsit m-a facut sa il apreciez. De mentionat: in film apar doar parintii si copilul, fara macar sa se adreseze pe nume. Asta-l face pentru unii poate o piesa de teatru foarte elaborata. Pentru cei care pana acum n-au inteles ca grotescul e o parte necesara a a artei, o pot face acum, vizionand Antichrist cu Willem Dafoe si Charlotte Gainsbourg.

Apreciez din ce in ce mai mult filmele in care macar dialogurile sunt de doamne-ajuta. The Soloist e o drama usoara pentru spectator, cu siguranta grea pentru oricine o probeaza. Ca om neumblat, mie imi place plauzibilul. Violoncelul, interpretat neasteptat de bine, este Jamie Fox care vagabondeaza delirand pe strazi la o vioara cu doua corzi. Steve Lopez (Robert Downey Jr.), un jurnalist vanator de articole, il gaseste genial si tot filmul devine salvarea lui Nathaniel Ayers, adica a violoncelului obsedat de Beethoven. Nu ajunge pe scena, cu toate ca exista premonitii pentru lucrul asta, lucru care contribuie enorm, zic eu, la realismul filmului.
Scurtez si zic: e un film fain, de oameni mari. Nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Abia spre sfârşitul filmului ne lămurim noi dacă într-adevăr sunt două lumi paralele şi total diferite sau este vorba despre un schizofrenic pus pe kilăreală. Are ceva din Watchmen, şi anume personajul Jonathan Preest, a.k.a. Ryan Phillippe ce seamănă izbitor cu Rorschach. Sincer pe mine m-a dezamagit finalul.. speram să fie unul fantastic şi nu realist. Iată mai jos un plot story de pe imdb:

Preest is a masked vigilante detective, searching for his nemesis on the streets of Meanwhile City, a monolithic fantasy metropolis ruthlessly governed by faith and religious fervor. Esser is a broken man, searching for his wayward son amongst the rough streets of London’s homeless. Milo is a heartbroken thirty-something desperately trying to find a way back to the purity of first love. Emilia is a beautiful art student; her suicidal art projects are becoming increasingly more complex and deadly.

Amuzantă şi Emilia, jucată de Eva Green, care îşi tot înscenează sinuciderea, să vadă reacţia mă-sii. Pe duduie aţi mai văzut-o ca James Bond Girl în Quantum of Solace şi Casino Royale. Pentru ciudăţenie îi acord un 7 generos.

Pe cea de a doua panteră roz am văzut-o fără Adi, pentru că el nu poate să suporte comediile. Bineînţeles că este acelaşi inspector Clouseau, jucat de Steve Martin, care rezolvă, of course, misterul furtului diamantului Pantera Roz. Comicul este dat în mare numai de situaţiile în care se bagă penibilul inspector. În rest nu prea am ce comenta despre firul naraţiunii.. căci este banal spre varză. Puteţi să vă lăsaţi şi puradeii să se uite la el, că nu păţesc nimic. Merită un 5 mititel pentru truda lui Steve Martin cu accentu’ ăla franţuz. Ăsta merge în loc de Tânăr şi Neliniştit.