Conform cuvintelor din IMDB, Paranormal Activity a fost făcut cu un buget student de 11.000 USD și a încasat peste 20 mil USD. Realizat pe calapodul “amatoresc” al filmării (vezi “Cloverfield”), e un film care a făcut-o pe Roxana să mă vadă bărbat cu brațe protectoare, deci nu leneș și indolent. Iar Roxana e bărbată de obicei. În loc de muzică pe fundal, e liniște deplină, în loc de machiaj e un chip casnic iar temerile celor 2 protagoniști pot fi ale oricui. Deosebirea dintre ceea ce se întâmplă lor și nouă este că ca noi avem bafta să auzim din când în când câte o furculiță găsindu-și locul în maldărul de vase din chiuvetă la 2 noaptea și atât. Este unul dintre puținele filme în care urechile sunt încordate și nu ochii. E drept că vă trebuie puțină răbdare dar scenaristul (Oren Peli) se pare că este un măiastru tensiolog.După atâtea filme văzute la viața mea, chiar am avut impresia că ăsta este un montaj al unor înregistrări reale. Îmi pare rău că ați citit fraza anterioară.

Bau-bau-ul individual este moartea, cel universal și trans-istoric este Apocalipsa. 2012 este un alt scenariu apocaliptic bazat pe o speculație din traducerile mayașe. Din câte știu eu, pe marginea calendarului lor impecabil desenat până în 2012, mayașii nu vorbesc explicit despre o apocalipsă, ci despre o schimbare radicală a istoriei umanității. Atât. Nici macar nu ne-au facut cu ochiul. Că schimbarea asta radicală le-ar implica și pe cele planetare, e altceva. Dar să zicem. M-am întors acum câteva ore de la cinema. Ecran mare, sala plină, floricele, cola, plus câteva chestii lipicioase pe jos. Din perspectiva efectelor speciale filmul e mișto. Al narațiunii, nu mai conteaza. Ar fi și păcat ca după ce s-au chinuit băieții ăia de la calculatoare să randeze mii de ore, să auzi prin bamboo spunandu-se: “Bă, tată, ce fir epic. M-a terminat. Uite, mi-am făcut și abonament la bibliotecă.”
Pandorum e fara doar si poate un film fain pentru iubitorii de sf. Sau nu doar ei. Povestea incepe in anul doua mii o suta si ceva cand pamantul este suprapopulat cu 24 de miliarde de suflete devenite cainesti in lupta pentru supravietuire. Se decide astfel construirea unei supernave care sa duca pe o planeta locuibila cateva mii de oameni si de-aici ectzetera. S-a gasit planeta cu ocheanu’, si-au umplut toti portofelele de poze cu cei dragi, cateii clatinau din cap in spatele ferestrelor navei si p-aci ti-e drumu’. Se trezeste unu’ din hipersomn – era nevoie, caci calatoria dura peste 100 de ani -, se trezeste al doilea si incepe teroarea. “Da’ noi cine suntem ca nu mai tinem minte nimic, unde ne ducem si de ce?” Se pipaie, se cerceteaza, intuneric pe holuri, fugareli si tot ce trebuie. Io zic asa mai repede dar sa stiti ca suspansul e perfect. Cine-a facut filmul asta stie sa povesteasca, nu ca mine. 
Primele minute ale filmului sunt arta curata. Nu va inchipuiti ca pelicula are de-a face cu fiul satanei pieptanandu-si arogant si infricosator coarnele. Nici pe departe. Dupa ce il vedeti, probabil o sa va dati seama de ce s-a numit antichrist. Este un film pentru cei pasionati de emotie, psihologie, simboluri. Fiindca veni vorba de simboluri: nu faceti greseala sa il vedeti altfel decat ca pe o mare metafora. Fiindca iata ce se intampla: in timp ce parintii si-o trageau, copilul de cativa anisori se urca pe masa, de pe masa pe pervazul ferestrei si, fascinat de frumusetea fulgilor de zapada, aluneca in gol (aproape voluntar as zice). Va dati seama ca fara vinovatia si suferinta viscerala a parintilor, n-ar mai fi existat nici un film. Lacrimile, infometarea si genunchii la gura n-au fost niciodata suficienti pentru a exprima o imensa durere. O mare parte din film mi s-a parut de neinteles dar numai consecventa Roxanei de a-l vedea pana la sfarsit m-a facut sa il apreciez. De mentionat: in film apar doar parintii si copilul, fara macar sa se adreseze pe nume. Asta-l face pentru unii poate o piesa de teatru foarte elaborata. Pentru cei care pana acum n-au inteles ca grotescul e o parte necesara a a artei, o pot face acum, vizionand Antichrist cu Willem Dafoe si Charlotte Gainsbourg. 
Apreciez din ce in ce mai mult filmele in care macar dialogurile sunt de doamne-ajuta. The Soloist e o drama usoara pentru spectator, cu siguranta grea pentru oricine o probeaza. Ca om neumblat, mie imi place plauzibilul. Violoncelul, interpretat neasteptat de bine, este Jamie Fox care vagabondeaza delirand pe strazi la o vioara cu doua corzi. Steve Lopez (Robert Downey Jr.), un jurnalist vanator de articole, il gaseste genial si tot filmul devine salvarea lui Nathaniel Ayers, adica a violoncelului obsedat de Beethoven. Nu ajunge pe scena, cu toate ca exista premonitii pentru lucrul asta, lucru care contribuie enorm, zic eu, la realismul filmului.
Pe cea de a doua panteră roz