The Book of Eli (2010)

Vi s-a întâmplat vreodată să mergeți în piață ca să cumpărați ceva, apoi, odată ajunși acasă, să fiți foarte dezamăgiți de achiziție? Așa e “The book of Eli”. Singura deosebire dintre filmul ăsta și cele gen “Mad Max” este o idee cvasi-profundă: sacrul e supremul bandaj al disperării. Un fâs, dacă mă întrebați pe mine, dar noroc că nu întrebați. În locul sacrului eu aș pune orice fel de credință cultivată cu impaciență.

Acum trec la subiect ca să vă fac viața ușoară.

Denzel Washington (Eli) umbla solitar printr-o lume pustie ducând cu el o carte către Vest. De ce? Fiindcă așa i-a zis o voce-n capu’ lui. Merge ce merge și ajunge într-un orășel al cărui mahăr tot căuta o carte. Culmea, cartea pe care o căuta e chiar a lui Eli. Mahărul vrea să i-o ia cu forța dar Denzel nu se lasă și are și de ce: poate să-i bată pe toți. În final mahărul recuperează cartea dar degeaba. Eli ajunge unde trebe și filmul se încheie cu premoniția renașterii culturale universale. Cred că “The book of Eli” a avut bugetul împarțit în două: banii lui Denzel și restu’.

Engioi.

(PS: imdb-ul îi dă nota 7,2; bleah! e posibil ca nota să fie atât de mare fiindcă toată creștinătatea s-a emoționat; altfel nu-mi explic.)

2012 (2009)

Bau-bau-ul individual este moartea, cel universal și trans-istoric este Apocalipsa. 2012 este un alt scenariu apocaliptic bazat pe o speculație din traducerile mayașe. Din câte știu eu, pe marginea calendarului lor impecabil desenat până în 2012, mayașii nu vorbesc explicit despre o apocalipsă, ci despre o schimbare radicală a istoriei umanității. Atât. Nici macar nu ne-au facut cu ochiul. Că schimbarea asta radicală le-ar implica și pe cele planetare, e altceva. Dar să zicem. M-am întors acum câteva ore de la cinema. Ecran mare, sala plină, floricele, cola, plus câteva chestii lipicioase pe jos. Din perspectiva efectelor speciale filmul e mișto. Al narațiunii, nu mai conteaza. Ar fi și păcat ca după ce s-au chinuit băieții ăia de la calculatoare să randeze mii de ore, să auzi prin bamboo spunandu-se: “Bă, tată, ce fir epic. M-a terminat. Uite, mi-am făcut și abonament la bibliotecă.”
Din punct de vedere științific, filmul deraiază și o bălărie atrage după sine o alta.
Așadar, narațiunea: în 2009, un indian mic scăpat de la bollywood descoperă că neutrinii – particule presupuse teoretic în anii ’30 când s-a calculat energia degajată de dezintegrarea unui atom, dovedite ulterior științific* ca fiind de 3, alții spun 4 tipuri – năvălesc spre pământ în număr mult mai mare decât în mod obișnuit, datorită unei explozii solare ieșite din comun. În fine, neutrinii ăștia, socotiți în mod normal elemente fantomatice, încep să coacă nucleul pământului, determinând continentele să se plimbe pe glob ca ochiurile de ulei prin ciorbă. Erupțiile vulcanice se înmulțesc mai mult decât episoadele din Dallas, ergo deplasări tectonice masive, ergo tzunami dumnezeiști, ergo prăpăd global**. Dar există și o salvare pentru căteva suflete doldora de bănet, salvare care vine din Chinezia.
Concluzia mea: n-aș plăti să văd doar efecte, oricat de speciale. D-aia nici n-am dat bani pe film.

____________________
* Da, sunt unul dintre cei care și-au blocat televizorul pe Science.
**D-aia zic: morțile individuale sunt mult mai tragice decat o Apocalipsă. Pe mine patul morții mă întristează și mă face invidios fiindcă ceilalți beau, fumează, se fut, fac bani, creează, iar io plua. Dacă murim toți-odată, stau mai bine cu optimismul: singur, oricum n-aș mai avea cu cine fuma, bea, fute, face bani sau pentru ce aș crea, ‘rect? Corect.

Pandorum (2009)

Aseară am văzut Pandorum. Mi s-a părut un saifi decent, cu ceve thrilluri şi ceva horroruri.

După ce au consumat Terra cât au putut de resurse alimentare şi apă, câteva mii de personi au luat nava Elysium să populeze altă planetă. Tanis. Între timp… după ceva sute de ani, cât durează călătoria, Terra a dispărut, rămânând soarta omenirii în mâinile marceilor de pe navă. Dar ce să vezi şi să nu crezi? Umanii nu erau singuri pe navă. Mai erau şi nişte arătări umanoide canibale care îi vânau ca pe iepuraşi. Să vezi nene eviscerări şi sângerete. Merită văzut… zic eu, nah. Mai ales că e şi cu sfârşit neaşteptat. Ce-mi plac mie astea care crezi că sunt într-un fel şi apoi se dovedesc că stai aşa că nu-i aşa

Pandorum (2009)

Pandorum e fara doar si poate un film fain pentru iubitorii de sf. Sau nu doar ei. Povestea incepe in anul doua mii o suta si ceva cand pamantul este suprapopulat cu 24 de miliarde de suflete devenite cainesti in lupta pentru supravietuire. Se decide astfel construirea unei supernave care sa duca pe o planeta locuibila cateva mii de oameni si de-aici ectzetera. S-a gasit planeta cu ocheanu’, si-au umplut toti portofelele de poze cu cei dragi, cateii clatinau din cap in spatele ferestrelor navei si p-aci ti-e drumu’. Se trezeste unu’ din hipersomn – era nevoie, caci calatoria dura peste 100 de ani -, se trezeste al doilea si incepe teroarea. “Da’ noi cine suntem ca nu mai tinem minte nimic, unde ne ducem si de ce?” Se pipaie, se cerceteaza, intuneric pe holuri, fugareli si tot ce trebuie. Io zic asa mai repede dar sa stiti ca suspansul e perfect. Cine-a facut filmul asta stie sa povesteasca, nu ca mine.
Daca va zic acum si ce inseamna pandorum, va stric placerea.
Filmul se termina cu o metafora a nasterii din supa primordiala.
(nota 7,2 pe imdb – pana acum)

Franklyn (2008)

Abia spre sfârşitul filmului ne lămurim noi dacă într-adevăr sunt două lumi paralele şi total diferite sau este vorba despre un schizofrenic pus pe kilăreală. Are ceva din Watchmen, şi anume personajul Jonathan Preest, a.k.a. Ryan Phillippe ce seamănă izbitor cu Rorschach. Sincer pe mine m-a dezamagit finalul.. speram să fie unul fantastic şi nu realist. Iată mai jos un plot story de pe imdb:

Preest is a masked vigilante detective, searching for his nemesis on the streets of Meanwhile City, a monolithic fantasy metropolis ruthlessly governed by faith and religious fervor. Esser is a broken man, searching for his wayward son amongst the rough streets of London’s homeless. Milo is a heartbroken thirty-something desperately trying to find a way back to the purity of first love. Emilia is a beautiful art student; her suicidal art projects are becoming increasingly more complex and deadly.

Amuzantă şi Emilia, jucată de Eva Green, care îşi tot înscenează sinuciderea, să vadă reacţia mă-sii. Pe duduie aţi mai văzut-o ca James Bond Girl în Quantum of Solace şi Casino Royale. Pentru ciudăţenie îi acord un 7 generos.

Star Trek (2009)

Un film al copilăriei generaţiei mele, cel puţin serialul. Mai ţineţi minte cum se golea de copii în faţa blocului când începea Star Trek, sau Dallas… sau Sclava Isaura? Am avut bunăvoinţa să-l văd doar pentru Adi, care revede acum toate episoadele pe AXN Sci-Fi şi monopolizează toată telecomanda chiar dacă e un episod pe care l-a mai văzut. Mie personal nu mi-a plăcut la disperare, e totuşi un mod plăcut de a-ţi pierde câteva zeci de minute. Ca şi la Star Wars, s-au gândit ăştia să fac geneza serialului abia după ce s-a săturat lumea de toate scenariile scornite, şi să ne arate copilăria lui Spock şi a lui Kirk, un rebel incurabil în tinereţe. Ce să zic… drăguţel, dar se putea şi mai bine. Cu toate astea 45.000 de useri imdb au fost generoşi cu notarea, dându-i un punctaj mediu de 8.5. Eu spun că au fost filme mai bune decât ăsta care au fost notate mai low. Personal, i-aş da un 7. Vizuinare plăcută!

 

Knowing (2009)

Este un fel de Semne sau un fel de Final Destination cu Xfiles. Nicu Cuşcă face rost de o listă cu date în care se întâmplă diferite nenorociri, cu coordonate, cu tot, de la o puştoaică ce auzea şoapte de extratereştrii. Aceasta din urmă a îngropat lista într-o capsulă a timpului, împreună cu colegii ei de clasă, ce va fi deschisă după 50 de ani. E o idee puţin religioasă împletită cu poveşti SF şi extratereştii cu aripioare care salvează o mână de muritori în ziua apocalipsei. Dacă înţelege cineva care e faza cu pietricelele să mă  lămurească şi pe mine, căci eu tot nu am înţeles care era rostul lor. Are nota 6.7 pe imdb. Merge dacă nu e nimic interesant la TV.

Watchmen (2009)

Văzut chinuită şi chircită la cinema, pe ultimul rând de sus, sufocată de căldura retroproiectorului şi plictisită de durata exagerată a filmului. 162 minute sunt mai mult decât poate suporta o femeie gravidă şi soţul ei, mai ales că filmul nu are chiar atâtea scene de wow. Am regăsit mai multe scene de hi-hi-hi sau de ha-ha-ha decât de gură-cască, prin naraţiunea lălăită inutil. E adevărat că aproximativ 66.000 de useri imdb i-au dat nota 8, motiv care a şi declanşat dezbârlogirea noastră către cinema pentru a-l vedea, precum şi site-ul destul de interesant. Recunosc însă că sfârşitul nu e acela prevăzut în orice film cu supereroi şi că a meritat să transpir cu stoicism măcar pentru atâta lucru. Nu are rost să vă spun firul naraţiunii, mai bine vă spun de costumele jenibile ale supereroilor care au scuza că “aşa se făceau dom’le prin anii ‘50”. Mie personal mi-a plăcut de nenea ăla albastru care a umblat tot filmu’ cu zdranga goală de parcă ar fi fost cel mai normal lucru şi despre ăia doi care făceau sex pe melodia lu’ Leonard Cohen – Hallelujah. Coloana sonoră într-adevăr bestială, dacă aveţi ocazia ascultaţi-o. Câteva din melodii sunt şi la mine pe blog, în căsuţa muzicală din dreapta. Eu sunt mai răutăcioasă şi dau doar 7 acestui film, cu indulgenţă, dar numai din cauza lui Rorschach, supereroul sadic, pitic şi cu glumiţe deştepte. Bine, hai, vedeţi-l, nu e totală pierdere de timp.

The Courious Case of Benjamin Button (2008)

Cele mai bune povesti sunt cele nascute din visarile universale, dar ceea ce le face populare si atemporale este maniera in care sunt expuse.

“The Courious Case of Benjamin Button” mai are nevoie de ceva si nu inteleg ce. Poate fiindca e construit integral pe emotie nediluata, habar n-am. Filmul incepe cu elogiul-ursita al unui ceasornicar orb, al carui fiu a cazut pe front in primul razboi mondial. Acesta trebuia sa construisca ceasul unei gari iar la aflarea teribilei vesti l-a facut astfel incat limbile ceasului sa se roteasca in celalalt sens. Apoi se naste Benjamin, un prunc decrepit, tocmai bun de crescut intr-un azil de batrani.

Daca-l vedeti, nu comentati mizerabil ca e previzibil, ci ridicati din umeri si spuneti ca vi s-a zbarcit elocventa; spuneti ca sunt rare filmele cu voce joasa sau cele indreptate catre o secunda trista, paradoxala.

Bedtime Stories (2008)

Un film cu copii, pentru copii, destul de drăgălaş şi amuzant, dar nu de râs să te ţii cu mâna de buric. Adam Sandler este simpatic, ca de obicei, dar se pare că nu poate pur şi simplu să atingă culmile amuzamentului în nici una din comediile sale. Puteţi să vă lăsaţi copiii nesupravegheaţi liniştiţi la filmul ăsta, că nu aveţi ce griji să vă faceţi.  Adam joacă rolul unul unchi simpatic, ce trebuie să aibă grijă de nepoţii săi timp de o săptămână. Începe să le spună în fiecare seară câte o poveste, ca să observe cu stupoare a doua zi că indicaţiile ciutanilor de adevereau. Vă daţi seama că nu i-a fost mult până să încerce să obţină un milion de dolari şi un ferrari (sper că aşa se scrie). Eu îi dau nota 5, chiar dacă pe imdb are 6,2.