Antichrist (2009)

Primele minute ale filmului sunt arta curata. Nu va inchipuiti ca pelicula are de-a face cu fiul satanei pieptanandu-si arogant si infricosator coarnele. Nici pe departe. Dupa ce il vedeti, probabil o sa va dati seama de ce s-a numit antichrist. Este un film pentru cei pasionati de emotie, psihologie, simboluri. Fiindca veni vorba de simboluri: nu faceti greseala sa il vedeti altfel decat ca pe o mare metafora. Fiindca iata ce se intampla: in timp ce parintii si-o trageau, copilul de cativa anisori se urca pe masa, de pe masa pe pervazul ferestrei si, fascinat de frumusetea fulgilor de zapada, aluneca in gol (aproape voluntar as zice). Va dati seama ca fara vinovatia si suferinta viscerala a parintilor, n-ar mai fi existat nici un film. Lacrimile, infometarea si genunchii la gura n-au fost niciodata suficienti pentru a exprima o imensa durere. O mare parte din film mi s-a parut de neinteles dar numai consecventa Roxanei de a-l vedea pana la sfarsit m-a facut sa il apreciez. De mentionat: in film apar doar parintii si copilul, fara macar sa se adreseze pe nume. Asta-l face pentru unii poate o piesa de teatru foarte elaborata. Pentru cei care pana acum n-au inteles ca grotescul e o parte necesara a a artei, o pot face acum, vizionand Antichrist cu Willem Dafoe si Charlotte Gainsbourg.

When Nietzsche Wept – 2007

Iacata ca vazui si filmul. Nu m-am putut abtine. Nu as putea sa ma laud ca a fost o inspiratie prea stralucita, mai ales la asa scurt timp dupa ce am citit cartea.

Ca mai toate ecranizarile, dezamageste. Lipsesc din el multe aspecte. Nu numai bucati importante din conversatiile personajelor, dar, ceea ce mi se pare esential, lipseste dialogul interior al lui Breuer. Toata lupta pe care o duce cu sine si cu cazul. Introspectia lui, acrobatiile mentale pe care le face ca sa gaseasca o solutie pentru a-l trata pe orgoliosul pacient fara ca acesta sa o stie… Clar, filmul a decartat mult, si, prin aceea a pierdut la fel de mult.

Altfel… cred ca daca nu l-as fi vazut la asa putin timp de la lectura, l-as fi gasit interesant. Insa imi aminteam prea bine cartea ca sa ma mai poata fascina scenele care se petreceau. Dialogurile intre personaje reproduc foarte fidel romanul. Presupun ca de-aia m-am trezit plictisindu-ma.

Punctul forte al acestui film, pe langa povestea care-i sta la baza, este Armand Assante, in rolul lui ‘Fritz’. Am facut cunostinta cu acest actor in California Dreamin’ si m-a sedus cu sobrietatea lui usor scremuta, cu un soi de ursuzenie dragalasa, un pic copilareasca, un pic militareasca…. Aici face un alt rol. Al celui care este intr-un permanent travaliu mental. Fervoarea ideilor, efervescenta discursului, vivacitatea mintii… toate astea se releva din plin in jocul ochilor si in limbajul corpului. Si, in plus, a corespuns imaginii pe mi-o creasem despre Nietzsche pe parcursul lecturii.

Ca sa nu o mai lungesc, filmul in sine, fara lectura, nu cred sa satisfaca prea multe gusturi. Ceea ce se vede si in scorul rusinos al imdb-istilor: 5.9.

Das Experiment

Daca simti ca vine primavara, pasarelele ganguresc si se aude iarba cum creste, filmul asta te readuce un’-doi-trei-scuza-ma-tata cu picioarele pe pamant. Se organizeaza urmatorul experiment: un grup de 20 de voluntari e impartit in doua tabere -  prizonieri si gardieni -, dupa care oamenii sunt bagati pentru doua saptamani intr-o mini-inchisoare supravegheata. In astea doua saptamani, atat hotii, cat si vardistii trebuie sa isi ia rolul in serios: unii sa comande, altii sa se supuna.

Daca in prima zi toti se bat pe burta cu toti, din a doua zi deja incepe lupta pentru putere, se ajunge la abuzuri, violenta, asa incat, dupa inca vreo trei zile  cativa se cer afara. Nu mai conteaza ca la inceput se stabilise  ca totul e un fel de joc cu scopul de a studia reactiile umane in conditii de detentie,  stres bla bla. Micutii se omoara intre ei si, dupa ce prizonierii ramasi in viata reusesc sa evadeze, toata experienta ramane ca un vis urat care trebuie musai uitat. Mai exact, the dark side of the moon din fiecare si felul in care ratiunea cedeaza atat de repede in fata instinctului de vanatoare. L-as fi felicitat pe regizor pentru idee daca toata treaba n-ar fi fost inspirata de un caz real – experimentul asta a avut loc in 1971, la inchisoarea Stanford. Ce-i drept, nu s-a lasat cu “racituri”, dar nici bine nu le-a fost.

IMDB ii da 7,9 stele, dupa mine ar merita 9. Nu-l uiti prea usor din simplul motiv ca ai putea fi chiar tu in locul unuia din cei 20

Emotzii si cioburi

Stiati ca exista un proverb facut in fabricile chinezesti care sfarma viata in 4 emotii? Mmm? Habar nu stiam nici eu.

Fericirea – mai putin emotie si mai mult o stare dezirabila ce a proliferat mereu muntzi de vorbe. Un personaj, jucat de Forest Whitaker se naste cu constiinta zadarniciei absolute a cotidianului pe care il priveste zilnic in fatza cu pleoapa lui satula, camusiana si inadins lasata. Vine un moment in viata cand un asemenea personaj trebuie sa parieze totul dar nu in sens pascalian. Pariaza totul pe un cal dar nici asta nu-i un gest regesc. Totul inseamna 10, 20… ba nu, 50 000 de dolari. Pe cal il cheama “Fluture” si nu-mi dau seama daca numele vrea sa sugereze butterfly effectu’ promovat in film. N-are cum sa returneze banii mafiotului care il ameninta, isi face un plan de ciufulire-a unei banci, plan in care se balbaie la inceput, e ridicol la mijloc si stupid la sfarsit. Inainte sa se lase impuscat pe acoperis incepe sa rada ca prostu’ la 360 grade dar e jenant sa-i fie justificat gestul fiindca si-a contorsionat absurdul. Ar fi pacat de manualele de psihologie. Cam atat cu fericirea. 

De placere se ocupa Brendan Fraser care intruchipeaza un bataus introvert. Ciudat, fatza lui e facuta pentru un rol de cofetar. Are o abilitate pentru care l-ar invidia toate tzigancile: prevede viitoruri, cioburi de viitor cum zice-n film. Si da-i si lupta, si da-i si lupta… Ba, io nu va mai povestesc nimik daca nu sunteti atenti acilea. Hai, gasiti-le voi pe celelalte doua emotii macar de dragul lui Andy Garcia care face un rol de isprava. Primul care da raspunsul primeste un ac de siguranta ce-a chinuit fundul unui ursulet de plush.

The Air I Breathe / Director: Jieho Lee / Writers (WGA): Jieho Lee & Bob DeRosa / Release Date: 13 December 2007 (Greece)

Slipstream

Este unul din acele filme dupa care ramai prost. Adica… te doare capul de cate intrebari iti raman neraspunse. Regizat de Antony Hopkins, ca si joaca in film rolul unui scenarist, este filmat asemenea unui vis. Ca nu stii ce e pe bune si ce e visu’ lu’ Tony. Nu mi se pare un film de wow. Intelectualilor cu probleme de existenta li s-ar putea parea un film bun, dar eu nu pot sa spun nici ca mi-a placut la nebunie, nici ca mi-a displacut 100%. Ca regizor, Tony Hopkins mi se pare cam ciudatel.

The Nines

Un film pe care e musai sa-l vedeti. O noua viziune asupra existentei umanoizilor. Starring Ryan Reynolds, filmul o sa va tina in suspans o buna bucata de timp. Nea’ Van Wilder (cu un corp apetisant – e o faza cand iese el din dush si isi da seama ca buricul lui nu este unde ar trebui sa fie) joaca admirabil, zic eu, chiar daca majoritatea filmelor lui sunt comedioare. E carismatic, e amuzant, ce mai, iti vine sa-l faci breloc si sa-l pui la chei. Baietii inteligenti or sa savureze si ei filmul, chiar daca partenera lui Ryan in film este o grasuta simpatica foc. Filmul are nota 7,6 pe imdb… dar eu i-as da un “Nine”. Vedeti-l si apoi sa va puneti intrebarea… voi ce nota ati merita?

Musai de vizionat !

Alti oameni s-au gandit sa faca un film cu banii lor de bere. Puteau la fel de bine sa faca o piesa de teatru dar probabil ar fi castigat mai putin.
Povestea zice-asa: ce-ar fi daca un om nascut in preistoric ar fi ne-mort pana azi? Ce ne-ar putea spune martorul ocular al intregii istorii umane ? – daca s-ar multumi sa fie doar martor, desigur.
In film nu ideea de nemurire ar fi importanta – idee facuta varza in filme precum “Nemuritorul” avandu-l in rolul principal pe actoretzu’ Adrian Paul – ci ceea ce implica ea. In “toti oamenii sunt muritori” Simone de Beauvoir a facut o demonstratie de zile mari: programul psihic al fiintei umane isi pierde interesul pentru existenta la un moment dat, chestia asta neimplicand si tupeul unei sinucideri salubrizata de ezitari.
Scenariul are si o hiba, zic eu. Nemurirea acelui om era o chestie de credinta indusa verbal pana la sfarsit cand devine convingere pentru noi toti. N-ar fi fost fain ca dupa film sa deliram in masa cu ideea ca oricare nou prieten al nostru de 33 de ani ar putea fi… pff… m-am dat de gol.