Hold me tight, let me go

Mama e directoare de gradinita. Dupa discutia cu ea din seara asta am ajuns la concluzia ca as impune un test psihiatric pentru fiecare cuplu care are de gand sa faca un copil in viitorul apropiat. O admir pe mama pentru ca are taria si diplomatia de a nu le rupe capul tuturor idiotilor pe care ii vede ca isi lovesc copiii, ca ii iau peste picior, ca nu ii lasa sa respire, ii injura si ii complexeaza. Nu doar ca nu le rupe capul, dar le explica si vorbeste cu ei ca si cum ar fi niste oameni. Pentru mine nu sunt. Sunt niste impotenti afectiv si mental care, cel mai probabil, isi vor transforma copilul intr-o viitoare copie a lor. “Dar de ce sa nu-l bat pe fi-miu? Ce, eu n-am crescut cu bataie?! Si n-am murit!”.

Pentru astfel de parinti a fost facut documentarul “Hold me tight, let me go”. E vorba de un centru de terapie pentru copiii cu traume emotionale, situat in Marea Britanie. Ma refer la copii care si-au vazut parintii injunghiindu-se, care sunt alintati cu cate o palma peste fata sau care au crescut cu un singur parinte. Copiii respectivi sunt niste frustrari ambulante, niste guguloaie de durere, frica si agresivitate pe doua picioare, mostenire pe care au primit-o prin amabilitatea acelui tip de parinti de care vorbeam mai sus.

Ei…avand in vedere toate astea, imagineaza-ti cum ar fi sa lucrezi acolo. Imagineaza-ti ca in fiecare zi este posibil sa fii muscat, scuipat, lovit si injurat de copii cu varste pana in 12 ani. Ca trebuie sa imobilizezi un astfel de copil atunci cand incepe sa te loveasca cu picioarele in stomac, cand te face tarfa, cand urla, se zbate si plange ca un posedat. Imagineaza-ti ca trebuie sa il tii in brate, sa ii vorbesti calm, sa nu il agresezi in niciun fel – nici fizic, nici verbal. Si cel mai greu – ca trebuie sa ii castigi increderea, tu, ca adult, in situatia in care acel copil asociaza adultii cu abandonul, cu frica, bataia sau injuraturile.

Pentru mine, oamenii care lucreaza acolo sunt niste eroi anonimi. Daca veti vedea documentarul, caracterizarea nu vi se va mai parea exagerata. Pentru mine este mare lucru ca un astfel de om reuseste sa nu o ia razna in momentul in care se chinuie luni de zile sa stabilizeze un copil, reuseste sa il faca sa vorbeasca normal si sa rada, iar cand il anunta ca tatal lui va veni in vizita, acel copil il intreaba – “Da? Ai vorbit tu cu el si a zis ca o sa vina?…(pauza lunga) …Dar n-o sa ma mai bata, da? I-ai zis asta?”.

Va spun ca, dupa filmul asta, nu ramai cu admiratie pentru existenta acelui centru. Ci cu frustrarea ca nu exista unul similar pentru adulti, unde sa inteleaga ca cei mici nu au alt punct de reper decat ceea ce vad la parinti. Ca cei mici nu vor intelege rational de ce nu e bine sa fie injurati si plesniti zilnic, dar se vor simti mereu rau cand se intampla asta, iar asta se va traduce printr-o tacere anormala, prelungita. Prin accese bruste de agresivitate. Prin injuraturi pe care le vor copia si le vor urla cu ura unui adult. Prin faptul ca devin ceva ce pur si simplu nu e natural sa fie. Ca si cum si-ar purta mereu parintii in spate, ca pe o tumora care ii imbolnaveste si ii face sa nu mai vada bine, sa mearga stramb. Asa cum a spus-o si Alex, baietelul din posterul filmului, dupa ce tocmai fusese ajutat sa treaca de o criza de violenta: “Incerc sa merg pe un drum care e drept, dar adultii ma fac mereu sa il ocolesc, s-o iau pe alaturi”.

Elsewhere (2002)

“Elsewhere” este documentarul-puzzle al lui Nikolaus Geyrhalter. Austriacul a realizat un film de 4 ore din alte 12 filme mai scurte, a cate 20 de minute. Fiecare dintre ele prezinta viata unor oameni obisnuiti, locatiile fiind insa una a la mere de diable fata de alta.

Fiecare filmulet e realizat pe cate o luna a anului. Omul se plimba pe tot globul, din Nigeria in Finlanda, trece prin China, Rusia, Canada, ajunge in Indonezia, Groenlanda, dupa aia in Italia sau in India.
Fiecare filmulet surprinde detalii mici, dar foarte sugestive pentru oamenii din aceste zone. Partea care ii (ne) leaga pe toti este ca, indiferent ca traim in desert sau printre gheturi, ca bem vodca sau ceai, ca la noi e noapte si la ei e zi, avem de fapt aceleasi temeri, ni se intampla aceleasi nedreptati, radem la aceleasi glume.

In aproape fiecare filmulet, oamenii refuza tentatia vietii civilizate si incearca sa isi pastreze traditiile. Unii cred in spiritele padurii si ale pamantului, altii in vise care le prevestesc ca vor vana un animal mare a doua zi, altii in spiritele protectoare ale indienilor.

Geyrhalter este foarte priceput: stie cand sa puna intrebari, cand este mai indicat sa taca si sa il lase pe interlocutor sa isi spuna povestea ca pe un fel de spovedanie si are ochi pentru detalii memorabile:

- Finlandezul infofolit care isi duce viata printre gheturi, care creste turme de reni si vede toata ziua doar zapada inghetata tun, afanata, moale, grea sau umeda, ajunge la restaurant si isi comanda ceva de mancare. Pana sa vina comanda, bea cu pofta dintr-un pahar plin de suc si cuburi de gheata.

- In Indonezia, reprezentantii unui trib de pigmei, high ca niste hippioti, povestesc cum, pe vremea bunicilor lor, atunci cand cineva din trib era acuzat de vrajitorie, era omorat si mancat. Dupa care este descris in amanunt procesul prin care “din Gheorghita facem si o knorrbita, si o tocanita”. Iti impartasesc reteta cu zambetul pe buze.

- A, minunat mai este si fericitul posesor a doua neveste, patru capre si un copil, toti traind fericiti in doua colibe, in Namibia. El, ferocele  mascul, umbla la bustul gol, rade mandru ca imparte comenzi in stanga si-n dreapta si are burta mare pe care si-o mangaie cu mandrie in timp ce vorbeste. Asta cand nu isi aranjeaza, la fel de mandru, fesul pe care scrie “Power”. Intre timp, mai da cu batul dupa cate o capra. “Daca ar fi sa-ti mai iei si a treia nevasta, ti-ai lua?” “- Da, normal, daca intre timp se razgandeste vreuna din celelalte doua?”.

In afara de toate astea, ar mai fi sentimentul de vinovatie pe care-l am stand acum la caldurica, in fata calculatorului, in timp ce toti acei oameni si femei (si femeile sunt oameni, nu?) muncesc de-i iau bazdacii, taie copaci, cara pietre, macina graunte intre bolovani, dorm pe pamant, pe rogojini sau in copaci, in barci, pe vase de pescuit, mananca doar ce culeg sau vaneaza si beau apa stransa in frunze.

Pentru un barbat din Namibia, cea mai mare bucurie ar fi sa ploua,
ca sa aiba si el o gradina. “Oamenii cu gradina sunt mai destepti decat cei fara gradina”.

An inconvenient truth

Un film documentar despre efectul de seră. Pe mine, cel puţin, m-a îngrijorat rău de tot. Consider că acest film ar trebui văzut de toţi ocupanţii acestei planete şi să le tragă un semnal de alarmă. Treziţi-vă oameni, căci altfel suntem printre ultimele generaţii. Al Gore este cel care ne pune în vedere toate catastrofele ce deja au loc şi cele ce se vor întâmpla în cel mai apropiat viitor din cauza încălzirii globale. Ne autodistrugem şi nici nu realizăm. Chiar ne doare în cur de generaţiile ce urmează?

An Inconvenient Truth

Doar am auzit până acum de Al Gore ca având un apetit deosebit pentru cel mai bengos fotoliu al lumii. Nu ştiu cum înjură, ce automatisme, ce obsesii, moralitate sau trivialităţi are sub poza din buletin. Faţă de ce ştiam, am aflat că a facut un documentar despre încălzirea globală în care a presărat dureri personale de tipul tragedia familiei şi eşecul nemeritat în politică. Ei bine, treaba asta mă duce cu gândul la vorba-aia: “şi diavolul citează din biblie”. Era mai onest să se prezinte la început spunând eu sunt cutărică, mă doare-aci şi-aci iar acum vă zic o treabă puhoi. Dar aşa, până şi încălzirea globală mi se pare că ţine cu el şi se dramatizează până o să-i dea americanii voturile pe care le vrea. Restul documentarului e plin de grafice şi imagini comparative doveditoare de rău: urşii polari mor înecaţi că nu mai au pe ce să se aşeze, vrăbiuţele se nasc prematur şi mor repede că nu le mai aduce barza în vremea omizilor, ţânţarii iau altitudine, gheţarii se pârţâie deci oamenii nu mai au ce bea şi mănâncă pe stomacu’ gol, exodul populaţiilor e iminent, Katrine şi Ivani vijeliază din ce în ce mai groaznic, şi nu mai ţiu minte dar eram îngrijorat. Acu’ mi-a mai trecut umpiculeţ. În mare, documentarul se adresează celor care au auzit de încălzirea globală dar în stil “zaraza” au impresia că fac mai multa plajă. Tot pe cârca lor şi nu a marilor poluatori industriali bate monedă Al Gore, spunându-le să nu mai folosească atât de multă hârtie după partidele de sex, să-şi vulcanizeze prezervativele sau să scrie romanele numai in sms-uri. Nu zic, sunt amintiţi şi giganţii producători ai efectelor de seră dar mai mult aşa…, în ideea că nu o să-i sărim în cap cu dedicaţii de mamă. Politica, bat-o vina. În comparaţie cu el, Michael Moore rulz big time.
- Stinge, dragă, lumina aia-n dormitor că nu se f… nimeni cu televizoru’ aprins. (A, mai sunteţi pe fir? Păi închideţi, că se consumă.)

An Inconvenient Truth / Director: Davis Guggenheim / Release Date: 31 August 2006 (Thailand) / Genre: Documentary / Tagline: A Global Warning / Plot Outline: A documentary on Al Gore’s campaign to make the issue of global warming a recognized problem worldwide. / Awards: Won 2 Oscars. Another 21 wins & 5 nominations