Nu mă prea aşteptam la cine-ştie-ce de la acest film, românesc, l-am văzut mai mult de plictiseală. De curând răposatul nea’ Jean joacă dublu rol, Lucian Viziru pozează şi el puţin pe la început, dar Horaţiu Mălăele conduce detaşat la teatralitate. Deşi eu îl notez cam cu 4,9 pe acest film, pentru că 5 mi se pare nedrept de mult, am icnit câteva chicoteli la vizionarea lui. Se remarcă de foarte de departe jocul prost al actorilor, chiar şi pentu o profană ca mine. Se vede că tătăiţul Sergiu Nicolaescu nu prea s-a transpirat la regizarea acestei pelicule. Subiectul este de actualitate şi savuros, dar sfârşitul mi se pare cam fără sens şi exagerat chiar şi în contextul dat. Am apreciat totuşi decorurile retro de la începutul filmului, precum şi recuzita (sutele noi de la jocul de poker). Filmul ilustrează caricaturistic patru tipologii de “melteni” de România, ca să-i citez pe cei de la Guerilla, chiar cinci dacă o punem la bătaie şi pe Jojo în rolul de târfă de lux ajunsă în final primă doamnă printr-o ţară obscură. Mălăele este tipologia mafiotului Titel ce lăcrimează când aude de moartea inopinantă a elefantului preferat de la zoo, dar este gata să execute pe cel mai bun prieten într-o clipire, Vladimir Găitan în rolul lui “tata’ lu’ copilu’ lu’ Horia”, un medic chirurg estetician tapat cu şpăgi şi impotent de când şi-a abandonat fiica făcută cu Lăcusta, prima curvă care l-a dezvirginat, Valentin Teodosiu în rolul senatorului uns cu toţi euroii şi dezmierdat de talentata curvă moldoveancă Monica a.k.a. Jojo, ce nu ezistă să-şi etaleze sânii şi coafura pubiană în film şi Marcel (Ion Riţiu /Lucian Viziru) în rolul arhitectului muritor de foame plecat în state la revoluţie şi ajuns multimilionar, care se întoarce să conducă o mică ţară, asemenea României înainte de ‘89, şi să împartă “succesurile” cu cei trei prieteni ai săi pe care îi zvânta la poker din clasa I.
