Iacata ca vazui si filmul. Nu m-am putut abtine. Nu as putea sa ma laud ca a fost o inspiratie prea stralucita, mai ales la asa scurt timp dupa ce am citit cartea.

Ca mai toate ecranizarile, dezamageste. Lipsesc din el multe aspecte. Nu numai bucati importante din conversatiile personajelor, dar, ceea ce mi se pare esential, lipseste dialogul interior al lui Breuer. Toata lupta pe care o duce cu sine si cu cazul. Introspectia lui, acrobatiile mentale pe care le face ca sa gaseasca o solutie pentru a-l trata pe orgoliosul pacient fara ca acesta sa o stie… Clar, filmul a decartat mult, si, prin aceea a pierdut la fel de mult.

Altfel… cred ca daca nu l-as fi vazut la asa putin timp de la lectura, l-as fi gasit interesant. Insa imi aminteam prea bine cartea ca sa ma mai poata fascina scenele care se petreceau. Dialogurile intre personaje reproduc foarte fidel romanul. Presupun ca de-aia m-am trezit plictisindu-ma.

Punctul forte al acestui film, pe langa povestea care-i sta la baza, este Armand Assante, in rolul lui ‘Fritz’. Am facut cunostinta cu acest actor in California Dreamin’ si m-a sedus cu sobrietatea lui usor scremuta, cu un soi de ursuzenie dragalasa, un pic copilareasca, un pic militareasca…. Aici face un alt rol. Al celui care este intr-un permanent travaliu mental. Fervoarea ideilor, efervescenta discursului, vivacitatea mintii… toate astea se releva din plin in jocul ochilor si in limbajul corpului. Si, in plus, a corespuns imaginii pe mi-o creasem despre Nietzsche pe parcursul lecturii.

Ca sa nu o mai lungesc, filmul in sine, fara lectura, nu cred sa satisfaca prea multe gusturi. Ceea ce se vede si in scorul rusinos al imdb-istilor: 5.9.